Simt ca ma sufoc de sentimente. Sunt iar in cosmarul de la cinci ani, cand ma incurcam in plapuma si visam ca o mare de alb ma striveste. E aceeasi panica constanta, acelasi junghi, aceeasi gheara nemiloasa care-mi consuma sufletul. Doar ca atunci, ma trezeam si totul in jur capata claritate. Dadeam plapuma la o parte si ziua putea sa inceapa. Acum, nu. Acum ma ridic din pat inca infasurata in tumult, si-l tin dupa mine toata ziua. Il trag prin cafenele, pe strazile murdare, adun tot gunoiul si praful scarilor de bloc, strang frunze de mult uitate si mutre ofilite, iar la inceput de noapte trantesc totul pe saltea si raman acolo. Imi aprind o tigara si inhalez vacarmul din capul meu, dar ramane blocat in gat. Expir nimic si inghit tot, iar nefericirea din pat rade.
Sunt prea multa. Am colectat un ocean vast de emotii, trairile mele se impleticesc bete in adancul meu, intr-un vacarm de nedescris. Nu ma eliberez de nimic, sunt ca un burete. Strang, strang, strang, precum o femeie singura intr-o casa antica de sute de ani, cu vrafuri de ziare si cani de ceai cu urme de ruj dintr-o alta viata.
Rad, dar nu e rasul meu. Imi vine sa urlu, dar privesc in gol. Si daca zic, lumea asculta si-mi raspunde. Dar gheara e tot acolo si eu ma simt ca Ana lui Manole, in spatele unui zid, blocata si uitata, privita cu mila, o poveste spusa incomplet.
Ah, si nu, nu pandemia e de vina.
les amours imaginaires 