Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare..spuse scriitoarea.
Nu cred că îi este nimănui necunosct numele de Mătăsari. Eu am copilărit pe strada unde se adunau precum ciorchinii peștii, trimițându-și fetele ”la produs” sau invitându-și clienții cu ele ”acasă”. Nu de puține ori am auzit sirene de poliție venind cu un aer amenințător și sfârșind precum niste buni prieteni, ”la o cafea”, servită, bineînțeles, de către fetele amabile.
Deși în mijlocul Bucureștiului (cel puțin așa văd eu străduța..), locul se transformă noaptea într-o adevărată petrecere rău famată. Ziua nu observi nimic. Casa parcă e părăsită, nici vântul nu se simte printre frunzele pomilor. Fetele dorm, mi-am zis, apăsând poarta veche, cu intenția de a intra în curte. Urmele bătăliei de azi noapte nu mai există. Teoretic, nici bordelul nu ar mai exista, conform ziarelor și anchetelor poliției. Însă eu locuiesc acolo și știu mai bine.
Patronul iese afară, aproape fără să-l aud. Însă scârțâitul ușii scorojite se face prezent, fără a-i putea masca prezența. Deși e aproape miezul zilei, e neras și cu chipul ciufulit. Zâmbește, însă, când vede cine îi trece pragul. Mă cunoaște, doar suntem vecini, iar eu sunt printre puținii care n-au sunat niciodată la poliție. Nu realizează prima dată motivul vizitei mele. Știe că n-am venit pentru ”o cafea la fete”, cum se exprimă el. Totuși, într-un fel, sunt interesată de acea cafea. În ce constă ea și prețurile, mai ales ce oferă.
În ciuda aspectului neîngrijit, se poartă respectuos. Mă simt în siguranță, deoarece îl cunoaște pe tata și știu că n-ar încerca nimic cu mine. Mă invită în casă, pentru a le cunoaște pe fete. Unele dorm, îmi confirmă el, altele sunt la dispoziția mea.
Un iz de țigară mă întâmpină din hol, însoțindu-mă până în sufragerie. Așa îi spun eu, însă nu-i știu denumirea adevărată. Mă îndoiesc sincer că ar avea una. Pe vremuri, s-ar fi putut numi salon. O cameră mare, cu două canapele, o masă impunătoare, dulapuri antice de haine din care răsar costumații exotice, paiete, franjuri și pene. Pe un fotoliu stă întinsă Mia, sursa fumului de țigară. Se relaxează cu o cafea tare, băută dintr-o cescuță de porțelan. O rochie lungă, transparentă și de un roșu închis îi completează ținuta. Îmi zâmbește misterios, mă invită să iau un loc pe canapeaua de piele din fața ei și mă servește cu cafea. Nu pare să aibă mai mult de 25 de ani. Când o întreb se preface a fi supărată. Doar nu întrebi vârsta unei dame niciodată. Cu un surâs, îmi dezvăluie crudul adevăr : are doar 17 ani. Rămân perplexă, aproape să scap ceașca de cafea din mână. Îmi oferă o țigară și o priveliște minunată a unghiilor sale lăcuite și a decoltelui generos. Povestea ei se vrea tristă, însă Mia pare să se bucure de statutul actual. Îmi spune că a fugit de acasă acum trei ani. Tatăl ei o bătea, mama ei murise și nu mai era nimeni care să aibă grijă de ea. Taică-su obișnuia să o închidă în casă, asta până când și-a dat seama de potențialul fetei și s-a gândit să o trimită ”la produs”. Mia, însă, a fugit. Din Pantelimon până in Iancului, pe străduțe, a dat de D. (patronul). El a luat-o sub aripa lui, i-a șters lacrimile și i-a spus că, întradevăr, are potențial, însă poate avea și o casă și o familie, dacă dorește. Fata a spus da, fără să se uite înapoi. ”Măcar fac asta pentru că așa am vrut eu, nu pentru că un alcoolic notoriu vrea să se îmbete de pe urma mea. Cine știe, dacă ajungea să mă violeze…” se scuza Mia. O urmă de regret se observa fugar pe chipul ei, însă dispare rapid, fiind înlocuită de un alt zâmbet radios.
Fetele de pe Mătăsari au povești asemănătoare. Aproape toate sunt minore. Unele n-au vrut să-și dezvaluie vârsta, însă dupa riduri am calculat eu undeva la 30 de ani. ”Mama” lor, Anca, mi s-a prezentat și ea. Mi-a spus clar că are 35 de ani, nu regretă nimic și Mătăsariul e casa lor. Nu consideră că se prostituează. Oferă servicii pentru care sunt plătite. Muncesc din greu pentru satisfacția clienților, în special când concurența este acerbă și clienții devin din ce în ce mai pretențioși.
Evident, sunt interesată de prețuri. D. râde și-mi promite un discount. Mia îmi face cu ochiul. Este în funcție de servicii, mă lămurește Camelia, o tânără ce nu pare să se încadreze în peisaj. Este îmbrăcată decent și a intrat în cameră cu un laptop mic și stilish în brațe. Îmi spune că își face lucrarea de licență și îmi arată o listă de prețuri. Tarifele se învârt între 150 si 400 de ron. Se plătește până și un sărut, mă informează Camelia, cu privirea în laptop. ”Unii vin pentru sex însă ajungem să discutăm despre probleme lor de acasă, cu soții neglijente, copii răsfățați și nerecunoscători.” Se schimbă prețul dacă este inclusă și ședința de ”terapie”? „Nu, ne face plăcere să ne cunoaștem clienții. Până la urmă este o dovadă de respect să te trateze ca pe o ființă umană, să vadă și altceva în tine în afară de o bucată de carne de vânzare.”
Dispoziția fetelor variază. În timpul zilei sunt somnoroase, lâncezesc pe canapelele comfortabile, vorbesc, beau cafele și fumează precum turcii. Altele citesc sau învață. Unele sunt mândre de ocupația lor, altele munesc pentru mai multe oportunități, precum Camelia. „Dacă îmi iau licența aș vrea să fiu profesoară. Sunt la Litere și unul dintre clienții mei este profesor la Școala Centrală. Mi-a spus că mă poate ajuta fara nicio problemă, doar să arăt că asta îmi doresc”.
Îl întreb pe D. ce părere are despre acest lucru. El ridică din umeri și răspunde simplu : „Fetele vin și pleacă. Nu ducem lipsă de resurse. Și nu le țin cu forța. Ne ajutăm reciproc. Dacă vor să urmeze altă cale, este alegerea lor. Însă majoritatea tot aici se întorc, cu coada între picioare.”
Din păcate, aceasta ocupație nu este legală. Cel puțin, nu în România. Îi întreb cum se descurcă cu poliția, deși cunosc deja răspunsul : „Băieții ne cunosc. Pe fete le știu. Chiar ne oferă ajutorul dacă se întâmplă ceva cu ele. Unii clienți devin violenți sau le răpesc pe fete de pe stradă. Cunoscându-le, le aduc la secție, completează o declarație și mi le returnează.”
La plecare, Mia îmi oferă o îmbrățișare. Miroase a Chanel și a țigări scumpe. „Lumea e așa cum este, iar fiecare trebuie să se descurce. Cu bine sau cu rău.”, îmi spune ea, enigmatic.
les amours imaginaires 