Cateodata-mi apare melancolia pe buze,
sau tristetea in privire,
dar din cand in cand se mai strecoara si apatia printre coaste.
E atat de subtila ca nici n-o simt
pana nu se instaleaza cu totul si-mi aplatizeaza pieptul,
imi blocheaza simtirile si-mi trimite emotiile la plimbare –
in parc sau pe bulevard.
Pleaca si tristetea o data cu ele, suspinand adanc, de mana cu melancolia,
care o trage cu-n suras amar si ma priveste printre gene.
Dar niciuna nu sufla un cuvant,
nu mai e loc de vorbe sau soapte,
nu mai e rost de nimic.
Totul e acaparat de firele ei lungi de par matasos,
letargia frumoasa si calda, ca o boare de vara,
racoaroasa precum adierea unei dimineti de toamna,
ce ma impresoara ca o patura pufoasa,
si ma apara de mine, ce-i al meu si ce-i al tau, al vostru si-al lor.
Totul e de prisos, mai putin scrisul –
literele negre pe fundalul alb,
scrijelite cu degete amortite.
Doar.
Atat.